Intr-una dintre ultimele zile din mandatul de la Posta, am avut o discutie cu cineva din Consiliul de Administratie. Domnia sa era de parere ca ceea ce avea nevoie organizatia la acel moment pentru redresare (situatia financiara a Postei este cunoscuta) erau banii, finantarea.

Nu impartasesc aceasta perspectiva din multiple considerente manageriale si morale.

Dupa putin timp, fiecare si-a vazut de treaba: eu am renuntat la mandat si Guvernul a taiat din pix datoriile la stat ale organizatiei, generand spatiu bilantier pentru reluarea unui nou ciclu de indatorare la banci. Iar acum se pregatesc noi taieri de datorii ale companiilor de stat, probabil unele sub binecuvantarea “managementului privat”. Un mar otravit pentru un manager.

Ca lucrurile sa fie foarte clare, voi puncta de la inceput o concluzie la care am ajuns cu ajutorul unei anumite palete de experiente manageriale, antreprenoriale, fie in privat sau la stat:

Singura maniera eficace de reformare a unui sistem cangrenat (si companiile de stat cu pierderi operationale cronice sunt un astfel de caz) este taierea finantarii, eliminarea subventionarii.

Prin urmare, a NU decide “iertarea de datorii” este primul lucru care trebuie facut de catre stat pentru a convinge ca nu mimeaza reforma si reala dorinta de eficientizare. In lipsa acestei modificari de abordare strategica, restul sunt povesti.

In primul rand, este profund imoral sa te vaiti ca nu ai o colectare la nivelul dorit, ca nu ai venituri suficiente, sa te imprumuti platind dobanzi si in acelasi timp sa renunti din proprie initiativa la banii care iti sunt datorati de catre proprii copii care cheltuie mai mult decat produc.

Este imoral si sa ceri celor care iti dau bani (contribuabililor, persoane fizice si juridice) sa suporte aceste datorii, permanent.

Este anticoncurential si nu se incurajeaza performanta, dimpotriva.

Este si defectuos din punct de vedere managerial, educational daca vreti. Fara exercitarea unei anumite presiuni, nu obtii eficientizare, iar in momentul in care aceste companii si conducerile lor se duc “la mama” sa le rezolve problemele (din pacate pe banii altora) si mama le rezolva, nu mai exista nicio motivatie pentru a performa.

O alta problema care se mai pune aici este si daca este corect ca o astfel de decizie sa fie luata fara consultarea (prin referendum) a celor afectati, a celor care suporta pana la urma costurile, a “actionarilor” – contribuabilii.

Ni se susura pe la urechi vorbe mari precum “averea statului”, “a noastra, a tuturor’ samd, insa se pare ca este “a noastra” doar cand vine vorba de suportarea pierderilor, pentru ca la acele companii care inca mai fac profit nu am vazut sa ni se distribuie dividende daca nu suntem actionari directi.

Faptul ca TVA-ul e mare sau ca anumite contributii sunt mari sau ca platim dobanzi la imprumuturi externe se datoreaza si faptului ca statul isi permite luxul sa “taie datorii” si sa nu lase piata sa isi faca treaba. Interventionism pagubos.

Intr-un material publicat de asemenea in ZF in urma cu cateva luni aduceam in discutie cateva solutii (le numeam “inovatii disruptive”) care ar avea menirea sa sparga acest cerc vicios si care ar schimba complet peisajul, doua dintre ele fiind direct legate de aceasta chestiune:

1. Introducerea unei prevederi legale care sa faca posibila decizia taierii datoriilor la companiile de stat numai in baza unui referendum, un fel de AGA reala.

Spuneam atunci ca o procedura similara ar trebui avuta in vedere si privind plata salariilor compensatorii la concediere din fonduri publice (o solicitare sindicala nefericita si discutabila economic, fie si daca ne gandim la faptul ca favorizeaza exodul resurselor valoroase dintr-o organizatie si la decapitalizare iar sindicatele ar trebui sa militeze pentru drepturile salariatilor care raman, nu care pleaca din sistem).

2. Privatizarea pana la un anume termen limita si sub sanctiunea caderii Guvernului a companiilor de stat, cu pretul si mijloacele plasate in plan secund, alocand prioritate si celeritate asupra acelora care inregistreaza pierderi.

Ideea iesirii de sub gestiunea statului poate fi extinsa apoi de la companii chiar si la anumite arii, spre exemplu la invatamant, dar nu numai, efectul fiind practic intr-o povara fiscala mai redusa, implicit intr-un grad mai mare de atractivitate pentru investitori.

Un “politic” vizionar, bine-intentionat si orientat catre cetatenii pe care ii pastoreste are chemarea sa vada ce atributii poate indeplini Statul bine si care pot fi trecute cu succes in zona privata. Este necesar sa lasi pietele sa isi faca datoria, oamenilor mai multi bani in buzunar si sa incurajezi cu adevarata investitia privata, generand un “stat” mai suplu si mai agil, nu intr-un plin proces de expansiune (imbuibat de institutii, suprastructuri, reglementari si costuri) asa cum se afla de vreun secol incoace.

Deocamdata ne facem ca vrem sa privatizam doar ca sa avem pretext sa mai taiem din datorii fara sa numim procesul ca “ajutor de stat”. Improprie denumire, intrucat este de fapt “ajutor de contribuabil” sau si mai corect spus “prelevare fortata si deturnare de fonduri” pentru ca nu stiu cati dintre furnizorii de resurse financiare pentru stat ar fi de acord cu aceasta destinatie pe care o iau o parte din impozitele lor.