In ultimii 20 de ani am avut sansa sa fi fost implicat profesional in foarte multe zone si din multiple roluri – angajat de linie, manager, antreprenor.

Desi cu activitate preponderenta in mediul privat antreprenorial, personal m-am intersectat direct cu zona “de stat” in doua randuri – o data ca “executiv” – recrutat in baza OUG 109 ca “manager privat” la PrioriPost/Posta Romana in anul 2013, iar a doua oara – actualmente, ca “administrator”, membru in Consiliul de Administratie al unei alte mari companii de stat – Electrocentrale (ELCEN) Bucuresti.

Marturisesc ca am o simpatie deosebita si un mare respect pentru cei proveniti din mediul privat care au acceptat cu buna-intentie sa se inhame in ultima perioada in diferite misiuni “la stat”. Imi doresc sa reuseasca, influentand in bine lucrurile.

Totodata, consider ca faptul de a fi implicat in ambele zone (privat / stat) mi-a oferit oportunitati ce tin de dubla perspectiva si de analiza comparativa si a creat premisele pentru a intelege destul de bine si de corect fenomenele astfel incat sa pot aduce in lumina cateva problematici.

 

 Cazul “Tarom”. Intotdeauna exista cel putin puterea de a nu te complacea.

Un recent titlu de presa ne citeaza o declaratie ce mi-a atras atentia si printr-o nuanta de patetism, apartinand “managerului privat” recent dat afara de la Tarom, dupa 4 ani de mandat: “Nu am avut nicio putere”. Asa sa fie oare ?

Cazul “Tarom” – in buna masura ilustrativ pentru epopeea managementului implementat pe baza OUG 109 – merita cel putin o succinta discutie, lucrurile nu sunt atat de simple, solutiile fiind insa evidente.

Executia publica are la baza – conform “uzantelor” impamantenite – un raport justificativ al corpului de control si nu cred ca mai este cazul sa punctam in detaliu ce anume i se reproseaza de catre reprezentantul actionarului domnului ex-director al Tarom. Informatiile sunt publice, relevante in a intelege situatia daca le parcurgi cu o minima atentie si procedura este tipica, desi ea insasi un subiect in sine – nu o comentez acum.

“Capetele de acuzare” se refera la nerespectarea parametrilor si indicatorilor bugetari aprobati, cumulat cu previziuni nerealiste, la problematici ce tin de personal si de relatia cu sindicatele, la diferite disfunctionalitati manageriale si procedurale mai mult sau mai putin evitabile in contextul dat. Se vorbeste de lipsa de interes si de responsabilitate, de o situatie dezastruasa, unicul tap ispasitor fiind – conform tiparelor – Ceausescu, pardon – Heinzmann.

Domnia sa, odata eliminat din sistem, ne furnizeaza si dansul intr-un interviu foarte interesant de parcurs cateva “descoperiri”, absurditati, aparente ciudatenii, nu e cazul sa intram acum in multe detalii.

Infrant, desi se pare ca s-a reusit in mandatul sau reducerea pierderilor, domnia sa isi varsa naduful dupa 4 ani de coabitare – pe multe sute de mii de euro – cu sistemul. Sintetizand: “Nu am avut nicio putere. Tarom nu este o companie aeriana normala, comerciala, este mult mai mult de atat. Exista un mediu politic. Sunt prea multe interese din afara. Ordonanta de urgenta 109 (pentru introducerea managementului privat la companiile de stat) nu functioneaza la Tarom, este o mascarada. Ai doar palaria de manager privat, dar nu ai mijloace. Am avut sapte ministri ai Transporturilor si patru consilii de administratie diferite pe timpul mandatului meu. Mi-au cerut sa nu vorbesc cu presa, ultima interdictie fiind primita chiar de la actualul ministru. Acum ma consider liber si nu imi mai pasa”, a explicat oarecum candid domnul Heinzmann decizia de a vorbi cu presa abia la final de mandat.

Dezamagitor. Insa Heinzmann puncteaza bine pe alocuri in continutul spuselor sale si nu doar in cele citate aici.

Ca unul care si-a facut o idee despre ceea ce inseamna companie de stat, confirm ca ceea ce spune omul despre Tarom are sens. Il inteleg perfect in ceea ce spune si probabil ca are dreptate, dar, totodata inteleg si fenomenele. Fenomene pe care si dansul ar fi putut si ar fi trebuit sa le inteleaga, ca si mine, dupa numai cateva luni. Poate ca totusi le-a si inteles, intelegand implicit si catre ce vor conduce.

Asa cum declaram intr-un interviu din urma cu aproape 3 ani, la plecarea din Posta Romana – continui sa consider ca, in momentul in care realizezi ca masurile si obiectivele preconizate in planul de management nu pot fi implementate (indiferent de motive) si va exista implicit un impact pe rezultatele asumate, corect este – ca manager – sa reactionezi imediat si sa iei decizii in consecinta.

Atrageam atunci atentia ca “managerii privati” au datoria sa lupte impotriva unui pericol mortal – acreditarea de catre politic a ideii convenabile ca “managerii privati au venit pe o gramada de bani si nu au facut nimic”.

In opinia mea, prestatia directorului Tarom – non-combatul sau in disputa cu problematica structurala – a daunat foarte mult conceptului de “management profesionist la companii de stat”. Concept din start perfectibil si incomplet, proiectul se constituia insa ca un posibil “pas inainte”, fie si din perspectiva faptului ca putea pune anumiti manageri de buna-credinta in ipostaza de a intelege cum stau lucrurile si de a avea o oportunitate cel putin de comunicare, prin care sa determine schimbari.

Directorul Tarom a avut puterea. A avut cel putin puterea de a nu se complacea in aceasta situatie pe care o invoca. Domnia sa a ales insa sa nu o foloseasca.

Nu pot sa imi ascund dezamagirea in raport cu faptul ca si directorul Tarom, poate si pentru ca parea pe final de cariera, s-a complacut in aceasta situatie pret de multi ani, prin urmare – intr-adevar – acum probabil ca unii pot spune despre dansul ca a fost invins de “sistem”.

Chiar daca nu vom avea parte de “statui”, este mai moral si este de datoria noastra sa ne opunem cu toata forta perpetuarii unor anomalii structurale prezente in tot ceea ce inseamna ecosistemul companiilor de stat.

Altfel, prin forta imprejurarilor generate de evolutia anticipabila a lucrurilor vom plati scump, noi si copiii nostri. Vom ajunge spre final la nationalizari – chiar si ale agonisirilor individuale – si apoi inevitabil – la saracie.

 

Despre transformari, responsabilitate, vizune si chemare in lucrul cu Statul.

Un alt titlu legat de subiectul “Tarom” ne induce faptul ca managementul privat este un esec, un domn (ne-strain de zona politica) concluzionand sententios: “Nu va functiona niciodata managementul privat la stat pentru ca sunt doua civilizatii diferite, una care se uita la profit si la cota de piata, iar una care nu se uita doar la profit, ci la interesul cetateanului. Acest proiect trebuie sa inceteze”. Asa sa fie oare ?

Mai intai de toate – ce este Statul?

Statul este o notiune abstracta.

Este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere. Este o suma de institutii care indeplinesc un anumit scop sau obiectiv. Din punct de vedere al autorității, statul este o putere supremă și suverană, precum și legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-și putea exercita aceste forme de manifestare a puterii, statul are monopolul asupra forței. Statul își exercită puterea printr-un aparat birocratic.

Statul ca entitate se distinge de funcționarii care ocupă anumite funcții la un moment dat în aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are suveranitate și asupra acestora. Are puterea de a impune și de a colecta taxe de la o populație careia ii furnizeaza servicii, cetatenii (nu doar cei contribuabili) fiind din aceasta perspectiva atat actionari, cat si clienti ai statului.

Statul este, deci, un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere publice și sfere private. Din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituție separată care poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății.

Conducerea statului este asigurata de catre reprezentantii societatii, de catre “politic”. “Politicul” este reprezentat de catre alte organizatii – partidele – organizatii care au ca obiectiv participarea in alegeri si castigarea acestora pentru a obtine puterea politica, deci capacitatea de a-si desemna reprezentanti in conducerea statului, de a gestiona bugete, pentru ca daca “rupi” “politicul” de “buget”, vei mai avea foarte putini “politicieni”.

Pentru a putea functiona, pentru a obtine voturi si pentru a castiga competitia politica, partidele au nevoie de resurse financiare, pe care nu le pot obtine cu usurinta pe piata libera, intrucat ele nu vand decat “sperante” si “promisiuni”, produse greu monetizabile, veniturile din partea electoratului votant fiind reduse. Marile venituri pe care partidele si reprezentantii lor le pot obtine provin din coruptie, deci din folosirea abuziva a resurselor publice (veniturile/activele statului) pentru satisfacerea unor interese personale si de grup.

Datorita caracteristicilor sale structurale enuntate mai sus, statul, in actuala forma de organizare a societatii si de democratie, nu poate fi decat prizonier al intereselor.

Natural, absolut toata lumea este motivata sa obtina resurse de la altii, iar statul este structural cea mai facila victima.

Statul mai este, in egala masura, si o organizatie care poate “creste pretul” (taxe si impozite) pentru a-si acoperi niste cheltuieli pe care nu este decat in mica masura constrans sa si le eficientizeze.

Aceste cheltuieli au crescut de-a lungul timpului (cu precadere in ultima suta de ani) si datorita faptului ca statul si-a extins gradual atributiile si in multe zone in care nu avea ce cauta, intrucat mai departe de conceptul de “aparare” (in sens restrans) și justiție, nu exista multe domenii unde atributiile statului nu ar putea fi substituite cu mai mult succes de catre initiativa privata.

 

Ale cui sunt companiile de stat ?

Experienta mi-a demonstrat ca ‘problematicile’ pe care actiunea politica este chemata sa le rezolve tin in primul rand de “sistem” si abia il al doilea rand de “protagonisti”.

Teoretic, “profesionalismul” in politica – in managementul companiilor de stat, al administratiilor locale, al structurilor parlamentare si guvernamentale, poate aduce imbunatatiri in rezultate. Aceasta atat timp cat exista – pe de-o parte – un sistem capabil sa “promoveze” acest lucru (si este discutabil daca actuala forma a democratiei are aceasta abilitate), iar pe de alta parte, cat exista o convergenta de “vointe”, precum se manifesta mai adesea in mediul privat, intre vointa/interesul proprietarului si vointa/interesul “managementului”.

Dar la stat nu este cazul. Interesul politicului (care a acaparat pana la confuzie notiunea de “stat”) este votul si intreaga gama de interese individuale subsecvente.

“Proprietarul”, de fapt, sunt “contribuabilii”, care au o putere foarte disipata si exercitata rar, la alegeri, unde se desemneaza primul nivel de reprezentanti, in timp ce proprietarul juridic este expesia lor politica, reprezentantii lor, prin institutiile / ministerele pe care le conduc. In acelasi timp, in mod normal, interesul managementului tine de performanta economica.

Problema statului este de fapt problema oricarei organizatii administrate in baza principiilor actualei forme a democratiei, insa statul este singurul tip de organizatie gestionat/condus pe astfel de principii.

Ca sa fac o paralela – este ca si cum intr-o companie privata toate deciziile ar fi luate prin vot de catre angajati sau de catre reprezentantii acestora alesi prin vot universal pe un termen de 4 ani. De aceea statul este si cel mai prost administrator si pana nu se vor schimba principiile, rezultatele pe termen lung vor fi mai mult sau mai putin aceleasi, un sistem prost prevaland asupra unui om capabil.

Avem de-a face deci cu o problema structurala, de proprietate, care conduce si la faptul ca noi, ca si contribuabili si “actionari fara voie”, nu avem nimic de castigat direct in buzunar daca – spre exemplu – o companie “de stat” inregistreaza profit, insa, cand lucrurile merg prost ne afecteaza intrucat taierea datoriilor acesteia, deficitele bugetare in general, fac ca statul sa creasca taxele, sa ne ia bani din buzunar, pentru a acoperi gaura.

Companiile de stat apartin deci “tuturor” in general si “nimanui” concret. In lipsa unei forme de concentrare a actionariatului si de limitare a acestuia la aceia care investesc direct, companiile de stat apartin, in diferite proportii, celorlalte forte ale ecosistemului acestora, care le si conduc: ministrilor si celor care ii numesc, functionarilor de rand inalt din minister si celor care ii numesc sau ii mentin (deseori alti oameni din interiorul partidelor), managementului executiv si neexecutiv, sindicatelor, angajatilor si asa mai departe, numai marii majoritati a contribuabililor nu. Din cate imi dau seama, aceasta este dealtfel si convingerea intima in randul multora dintre cei in cauza.

Iar de aici incolo companiile de stat nu pot deveni decat victime ale intereselor individuale si de grup ale acestora, interesul fiind a extrage resurse din ele. Spre deosebire de oameni, ele nu pot “tipa” atunci cand sunt afectate, nu voteaza si pagubitii devin cei care nu pot fi primii la masa beneficiilor, mai precis actionarii reali, cetatenii (nu reprezentantii acestora).

In concluzie, “civilizatia manageriala politica” la care facea referire dl. Blanculescu nu reprezinta catusi de putin interesul cetateanului in momentul in care nu are in vedere profitul, ci propriul interes al celor care se considera proprietari – “politicul”.

Majoritatea companiilor de stat sunt de interes strategic doar pentru buzunarele celor care le conduc. De aceea, pentru ei este foarte important sa nu se schimbe nimic, sa nu cumva se initieze vreo transformare, pe scurt – “sa nu fie deranj”, ca sa citez un manager al unei astfel de entitati. Aceste companii (si in multe cazuri si majoritatea angajatilor lor) sunt practic asuprite de catre clasa celor care le administreaza, reprezentand proprietarul si fara a fi investit personal in ele.

In acelasi timp insa, interesul marii majoritati a cetatenilor este – chiar daca poate ca nu pare atat de evident la prima vedere si “politicul” speculeaza aceasta – este sanatatea, profitabilitatea acestor companii.

 

Restructurarea sectorului de stat – oportunitatea si imperativul momentului

Supus tuturor acestor presiuni devoratoare de resurse (companiile de stat fiind doar un exemplu), statul ajunge permanent in deficit de resurse, de bani, sumele prelevate prin taxe si impozite parand intotdeauna insuficiente.

Ca sa avem o viziune mai clara asupra ordinelor de marime cand aducem in discutie subiectul companiilor de stat, la ora actuala avem in Romania peste 1.500 companii de stat, cu venituri de peste 11 % din PIB, cu peste 300.000 angajati, multe dintre acestea pline de datorii si cvasi-falimentare. Pierderile lor sunt de 0,5 mld. Euro anual, excluzand un alt milliard primit anual de la stat ca transferuri pentru investitii. Iar in 5 ani, OUG 109 s-a implementat in sub 50 de astfel de companii. Daca ne uitam la Europa, urmatoarea tara ca numar de astfel de companii este Polonia, dubla ca marime, insa doar cu vreo 500 companii. Este benefic sa coboram sub 1.000 in urmatorii 2 ani ? Sub 500 in 5 ani ? Restul tarilor au cateva zeci sau doua-trei sute.

Isi inchipuie cineva ca Statul ca entitate are resursele capabile si motivate sa le gestioneze eficient pe toate ? Nici macar Ministerul de Finante, care intr-un raport pe acest subiect puncta nepotismul, abuzul, mita, coruptia ca fiind pregnant prezente in sistem. Poate vreun ministru, trecator si el ? Se poate opune cineva cu succes tuturor extragerilor de “rente” din acestea, beneficiilor obtinute de catre oricine, numai de catre contribuabilul actionar nu ?

Sa nu fim partinitori insa, contribuabilului ii este rezervat un rol decisiv in acest ecosistem: acela de a alimenta permanent sistemul cu venituri si – cum acestea nu vor fi nicicand indeajuns, intrucat “nevoile” vor excede intotdeauna resurselor – de a acoperi pierderile.

Desigur ca toate acestea vor fi cu grija impachetate in pampersi verbali de genul “sa putem oferi siguranta cetateanului, asistenta medicala de calitate, invatamant performant pentru copiii nostri si pensii decente pentru cei varstnici”. Insa nu este cazul sa ne facem iluzii.

In incercarea, sortita din start esecului, de a potoli pofta neostoita a administratorilor de resurse “publice”, al caror indicator de performanta pare a fi doar marimea resurselor “extrase” din sistem, statul nu poate deveni decat un asupritor al celor care produc respectivele resurse.

Precum un vechil la o scara enorma, statul si anumiti functionari platiti de cei care produc, supravegheaza, introduc tot felul de constrangeri si au grija sa stoarca apa din izvor, fara a se preocupa insa prea mult ca respectivelor izvoare sa le creasca debitul.

Primaria a terminat bugetul ? Nu-i nimic, mai dam o razie pe la firme si le amendam pe te miri ce motive. Sau stam la panda si oprim soferi gasindu-le cate vreun nod in papura, nu se poate sa ne le gasim. “Las’ sa dea, ca au de unde” – gandesc probabil unii dintre aceia care nu au trait niciodata cu responsabilitatea asumarii riscului si a conducerii unei afaceri sau cu responsabilitatea pastrarii vreunui client. Pentru ca pentru ei, noi suntem “clienti captivi” si ne pot executa imediat.

Dar cum poti scoate companiile de stat de sub nefasta influenta a politicului, favorizand o mai buna administrare si obtinand beneficii ?

“Daca nu stii in ce port vrei sa ancorezi, niciun vant nu ti-e prielnic” spune un vechi proverb.

Cred cu tarie ca solutia de fond este privatizarea, scoaterea structurala, intr-o proportie semnificativa, majoritara sau totala, de sub influenta intereselor politice. Aceasta poate fi facuta prin atragerea de investitori strategici, financiari, prin listare la bursa si asa mai departe, in cele mai multe cazuri prin atragerea de capital in interiorul companiilor, intrucat multe dintre acestea au fost puse pe butuci. Chemarea leadership-ului politic este sa schimbe asta.

Prin urmare, intr-o prima faza este necesara recunosterea situatiei, intelegerea realitatilor si acceptarea lor, urmate de actiuni concrete. In anumite cazuri un astfel de proces de incercare de salvare a unei companii poate trece prin insolventa, aceasta oferind proprietarului (prezumand ca reprezentantul politic al acestuia este bine-intentionat si rational) oportunitatea repreluarii controlului asupra companiei.

Indiferent daca este necesara sau nu aceasta etapa, trebuie sa urmeze o forma de restructurare, de regandire a anumitor procese, care este obligatoriu sa includa si gestionarea cu buna-credinta, tinandu-se cont de faptul ca, in ultima instanta interesul oricarui proprietar (privat sau public) este maximizarea valorii companiei.

Si intrucat acest interes (atat timp cat va fi in atributiile unui “politic” structural nemotivat corespunzator in aceasta directie) nu va putea fi atins in mod constant si pe termen lung, retragerea actionarului “stat”, scoaterea de sub orice tip de infuenta politica a administrarii acestor companii devine imperios necesara. Sunt deci indispensabile decizii si actiuni.

Este momentul sa fie accelerat acest proces, profitand de conjunctura economica actuala. Aceasta mai ales intrucat ne aflam intr-o perioada in care sectorul privat din orasele mari resimte acut lipsa fortei de munca si ar putea fi deci pregatit sa deschida un parteneriat cu sectorul de stat si au eventual capacitatea sa absoarba potentialul impact social al unor restructurari de personal in companiile in care este cazul (probabil ca vorbim despre cateva mii de oameni in Bucuresti, inclusiv cei aciuati/ascunsi pe statele de plata, oameni din partide care nu au trecut pe la munca decat in ziua de salariu).

Este necesar ca multe companii sa fie aduse pe linia de plutire. Totodata, prin exercitarea unui management selectat conform OUG 109, onest, transparent, impus de catre oameni cu premise de profesionalism si de integritate – si nu preocupati doar de cresterea imediata si cat mai mare a propriilor venituri in timp ce firma pe care o conduc se chinuie sa supravietuiasca -, este momentul sa fie generata in prima faza incredere unor potentiali investitori ca aceste companii pot iesi de sub zodia sifonarii de resurse pe seama actionarilor.

Daca exista incredere si daca deschiderea actionariatului este facuta prin aport de capital acolo unde este nevoie de resurse pentru retehnologizare, mai ales pe anumite piete cvasi-monopolistice, acestia nu vor intarzia sa apara. Cand eram la Posta, gandeam ca poate chiar si sindicatele, angajatii ar putea participa la acest efort de salvare a propriilor companii. Este deci necesara pe alocuri eliberarea potentialului existent in salariati, dar si schimbarea atitudinilor oamenilor din companii.

Pe pietele concurentiale companiile de stat nu au ce cauta, strictetea anumitor proceduri birocratice si legale fiind de natura a intra in conflict cu obiectivele lor comerciale si de a le handicapa din start, pierzand meciurile cu mai agila competitie si implicit partida cu profitabilitatea. In lumea de azi abordarile antreprenoriale pot realiza un “turnaround”, modificand in bine traiectoria unei companii. Reglementarile excesive impiedica insa practic performanta si exprimarea la parametrii optimi a potentialului angajatilor din sistemul bugetar.

Este deci momentul sa privatizam !

 

Este ceva perfectibil in actuala forma a democratiei ? O tema de meditatie.

In final poate ca ar fi cazul sa ne punem problema cauzalitatii problematicilor de natura celor descrise anterior. Poate acestea isi au originea si in anumite disfunctionalitati generate de actuala forma a democratiei, la acest fond al problemei facand deja referire in pasajele referitoare la “stat” si la companiile sale.

Democratia ca si concept si-a demonstrat elasticitatea in decursul celor mai bine de 2.000 de ani petrecuti de la aparitia sintagmei “demos cratos”, iar actuala forma a democratiei, avand la baza reprezentativitatea si votul universal – cu avantajele, cu limitarile si cu efectele sale uneori discutabile, s-a cristalizat abia in ultimele doua secole.

Cu siguranta ca este perfectibila si aceasta si dat fiind faptul ca alegerile, în actuala formă a sistemului democratic, nu garantează ajungerea la conducere a celor mai potriviți oameni, probabil că cea mai sigura soluție ar fi scăderea în importanță a acțiunii administrative și politice în ansamblu, statul/politicul este mult prea prezent în viața noastră.

Iar cum evolutiile democratice nu pot oferi oamenilor decat mai mult decat ceea ce au avut inainte, poate ca ar fi momentul sa ne punem problema deplasarii si catre o formula din ce in ce mai conturata de bugetare participativa, in sensul in care fiecare contribuabil sa decida in privinta directionarii propriilor resurse prelevate de stat, o formula care administreaza bugetele inspre zonele pe care le considera fiecare in parte de interes.

Eventuala posibilitate a directionarii de catre platitorul de taxe a impozitelor catre o destinatie cat mai precisa, catre zona pe care acesta o considera prioritara ar conduce la o alocare mai optima a resurselor. Desigur ca implementarea necesita atentie speciala pentru evitarea derapajelor, insa aceea este directia catre care trebuie sa ne indreptam gradual, daca dorim o mai mare putere a oamenilor asupra politicului.

Este posibil ca prioritatile Romaniei sa sufere intr-o atare ipoteza anumite modificari, sa se constate ca cei care alimenteaza bugetul au prioritati relativ diferite fata de cele ale alesilor prin vot universal sa ii reprezinte.

Actuala implicare redusa a cetatenilor in urmarirea eficientei cheltuirii banului public provine si din “impozitarea la sursa”. Organizatia numita “stat”, de fapt “politicul”, pune in mod neprincipial si nebenefic angajatorul (inferior numeric) in conflict cu angajatul si apoi se plaseaza datorita sistemului de vot universal ca protector al celui din urma (majoritar numeric), cand de fapt poate fi considerat un asupritor al acestuia.

Pentru un salariu net ajuns in buzunarul omului de 1.200 de lei, pleaca de fapt de la angajator cca 2.000 de lei. Atat angajatul, cat si angajatorul ar fi foarte fericiti daca angajatul ar ramane in buzunar cu 1.500 de lei spre exemplu, fara a exista costuri mai mari.

In cazul in care salariul ar ajunge integral la individ si acesta ar trebui sa vireze el direct la stat cei 800 de lei, ar incepe sa-si puna intrebari privind eficienta cheltuirii banului public, mai ales ca – spre exemplu – un TVA ridicat impacteaza mai mult un venit de 1.000 de lei decat unul de 10.000 lei.

Desigur ca ar fi mai complicat, insa identificarea unor formule optime ar schimba fundamental mentalitati si peisajul dezbaterii publice.

Si trebuie punctat si faptul ca atunci cand “se da”, nimeni nu primeste ceva “de la stat”, ci vorbim despre beneficiari ai unui proces de “redistributie”, efectuat tot din bani prelevati.

In mod sigur, in privinta companiilor de stat, cu o implicare mai activa a cetatenilor in sensul de presiune, problema ar putea sta diferit.

Diferit ar sta si daca s-ar legifera posibilitatea taierilor de datorii ale companiilor de stat sau plata unor compensatorii uriase din fonduri publice, doar in baza unui referendum, un fel de AGA reala.

Sau daca privatizarea companiilor cu probleme ar deveni dintr-un exercitiu de mimare, unul de care sa depinda soarta evolutiei imediate a carierei celor in masura a o initieze si sa o realizeze.

Mitul companiilor de stat “esențiale” pentru România este fabricat în laboratoarele propagandei politice. În realitate, supuse vicisitudinilor actualei forme a democratiei, aceste companii s-au dovedit esențiale doar pentru stat, mai exact pentru “băieții deștepți” care s-au cocoțat pozitii de decizie si le-au folosit în diverse contracte păguboase pentru națiune. Astăzi toată lumea vede, de exemplu, că trenurile private sunt mai bune și mai ieftine decât cele de stat, chiar dacă ele sunt gestionate de foști angajați ai falimentarului CFR.

Nu doar că s-ar realiza economii semnificative din eliminarea anumitor gauri negre ale economiei, dominate de o clientelă politică parazitară, dar din veniturile obținute am putea rezolva – spre exemplu – problema care se profilează deja, legată de deficitul sistemului public de pensii.

In egala masura, o procedura similara ar trebui avuta in vedere si privind plata salariilor compensatorii la concediere din fonduri publice (o solicitare sindicala discutabila economic, fie si daca ne gandim la faptul ca favorizeaza exodul resurselor valoroase dintr-o organizatie si la decapitalizare. Sindicatele ar trebui sa militeze pentru drepturile salariatilor care raman, nu care pleaca din sistem).

 

In loc de concluzii

Din ideile precedente se desprinde o tema adiacenta: de ce statele nu mai pot trai asa cum o faceau in urma cu mai putin de 1-2 secole, cu 5-10-15 % din PIB ?

Pentru ca si-au preluat prea multe atributii pe care le gestioneaza deficitar, intrucat nu e banul cuiva anume (“domnul Stat”) in joc.

Este necesar sa ne intrebam unde va conduce acest trend si daca nu cumva am putea sa organizam, ca societate, lucrurile de o maniera in care statul sa poata trai cu o anumita limita procentuala din PIB. In functie de asta sa vada ce atributii poate indeplini bine si care pot fi trecute cu succes in zona privata, lasand pietele sa isi faca datoria si oamenilor mai multi bani in buzunar, mai multa putere si totodata mai multa responsabilitate individuala. Este deci necesara o fiscalitate redusa si simplificata.

De ce nu ne-am putea propune ca pana in anul 2020 sa ajungem la venituri bugetare care sa nu depaseasca 30 % din PIB sau 50 mld. Euro si sa nu inregistram deficit, spre exemplu ? Vedem cum ne putem organiza, ce putem face (ca “stat”) din acesti bani. Restul trebuie sa ramana la cei care ii produc, stiu ei mai bine ca oricine ce sa faca cu ei.

Notiuni precum salariul minim, varsta obligatorie de pensionare, contributiile obligatorii la fondurile de pensii, de somaj, sanatate samd, nu prea au legatura cu libertatea individuala sau cu bunastarea, ar putea fi si ar trebui reevaluate.

Sunt sigur ca am fi surprinsi de cate lucruri se fac acum intr-un anumit mod, perfectibil, doar pentru ca “asa s-a pomenit” in ultimele generatii.

Creșterea economică este o condiție esențială pentru dezvoltarea societății. Dacă vrem să nu mai râvnim la bunăstarea europeană, dacă vrem, nu doar să nu mai plece, ci și să se întoarcă tinerii care au ales să-și caute o viață mai bună în afara României, avem nevoie să prindem economiile occidentale din urmă. Iar pentru asta, este nevoie de o creștere a productivității sistematic mai mare decât a lor. Dacă vrem să avem o șansă să ajungem la nivelul Germaniei, obiectiv ambițios, în următorii 20 de ani ne trebuie o creștere economică cu 4,3% mai mare în fiecare an comparativ cu aceea a Germaniei.

Poate că sună a obiectiv nerealist, dar acest obiectiv este realizabil, prin despovărarea de taxe a cetățenilor și a antreprenorilor, concomitent cu scăderea birocrației si limitarea atributiilor statului, pentru a preveni subfinantarea.

O astfel de reducere a fiscalității și a birocrației ne poate da un avantaj competitiv major în atragerea de investiții străine, în creșterea competitivității companiilor românești si poate fi un factor favorizant chiar si in repopularea tarii. România ar repeta performanța “miraculoasă” a unor țări, relativ sărace în resurse, care au reușit în câteva decenii să sară de la nivelul de lumea a treia în liga celor mai bogate națiuni de pe Pământ.

In dezbaterea publica se observa recent si din ce in ce mai pregnant ca oamenii incep sa isi puna acest tip de probleme si totodata acum pot comunica intre ei imediat, in masa, in orice loc al lumii. Progresul “tehnologic” a precedat intotdeauna schimbari de sistem, de oranduiri.

Se simte nevoia unei abordari diferite, de natura antreprenoriala, care sa conduca la rezultate diferite, mai bune si aceste preocupari isi gasesc in final si exprimari de factura politica.

In masura in care nu vom realiza ca problema de fond, dezbaterea ideologica nu mai este de actualitate atat pe zona optiunilor intre socialism, ecologism, crestin-democratie, liberalismul actual, stanga-dreapta samd, ci intre a opta transant intre “mai mult stat” si “mai putin stat”, nu vom ajunge la un alt rezultat cu exceptia binecunoscutului “da-te tu, sa ma pun eu” si la o noua runda de sperante si de increderi inselate, iar din pacate “falsa speranta” este una dintre cele mai puternice forte motivationale.

Romania are nevoie de un stat mic, descentralizat si tehnologizat. Un stat mare generează corupție mare. În România, corupția este endemică. Dar corupția nu ține în principal de moștenirea culturală sau de mentalități – altminteri nu am putea explica de ce milioane de români renunță la practicile asociate corupției imediat ce trec granița. Corupția ține de mediul instituțional românesc, mai precis de sufocarea vieții sociale prin reglementarea a tot ce mișcă. Nu există cale mai directă și mai eficientă de a elimina corupția decât combaterea statolatriei și reducerea intervenționismului guvernamental – central si local.

Este necesara si inasprirea pedepselor, insa spaga dată va dispărea atunci când beneficiarii nu vor mai căuta să-și îmbunătățească viața prin căi neoficiale mai facile, ci vor activa în instituții care, dacă își bat joc de consumatori vor fi schimbate, nu prin voia întâmplătoare a unui ministru, ci prin mersul natural al concurenței. Șpaga dată “organului de control” va dispărea sau măcar va fi mai rară atunci când vor fi reguli puține, simple și clare.

Poate ca multe dintre ideile de mai sus par unora ca fiind de domeniul fanteziei, imposibil de pus in practica in contextul actual sau intr-un orizont de timp previzibil sau in Romania. Insa aceste reforme structurale sunt imperios necesare.

Poate ca ar fi potrivit sa ne amintim un mare adevar pe care Nelson Mandela – un optimist – l-a exprimat la un moment dat, scurt si cuprinzator: “It always seems impossible until it’s done”.