Un titlu din urma cu cateva luni si legat de subiectul “Tarom” ne inducea faptul ca managementul privat este un esec, un domn (ne-strain de zona politica) concluzionand sententios: “Nu va functiona niciodata managementul privat la stat pentru ca sunt doua civilizatii diferite, una care se uita la profit si la cota de piata, iar una care nu se uita doar la profit, ci la interesul cetateanului. Acest proiect trebuie sa inceteze”. Asa sa fie oare?

Statul, intre doua dimensiuni: prizonier si asupritor

Statul este o notiune abstracta. Este organizatia care detine monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere. Este o suma de institutii care indeplinesc un anumit scop sau obiectiv.

Din punct de vedere al autoritatii, statul este o putere suprema si suverana, precum si legislativa intr-un anumit teritoriu. Pentru a-si putea exercita aceste forme de manifestare a puterii, statul are monopolul asupra fortei si orice monopol naste tendinte dominatoare. Statul isi exercita puterea printr-un aparat birocratic.

Statul ca entitate se distinge de functionarii care ocupa anumite functii la un moment dat in aparatul sau birocratic si, din acest punct de vedere, statul are suveranitate si asupra acestora. Are puterea de a impune si de a colecta taxe de la o populatie careia ii furnizeaza servicii, cetatenii (nu doar cei contribuabili) fiind din aceasta perspectiva atat actionari, cat si clienti ai statului.

Statul este, deci, un ansamblu de institutii distinct de restul societatii, care creeaza sfere publice si sfere private. Din punct de vedere social, statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o institutie separata care poate sa reflecte mai mult sau mai putin interesele societatii.

Conducerea statului este asigurata de catre reprezentantii societatii, de catre “politic”. “Politicul” este reprezentat de catre alte organizatii – partidele – organizatii care au ca obiectiv participarea in alegeri si castigarea acestora pentru a obtine puterea politica, deci capacitatea de a-si desemna reprezentanti in conducerea statului, de a gestiona bugete, pentru ca daca “rupi” “politicul” de “buget”, vei mai avea foarte putini “politicieni”.

Pentru a putea functiona, pentru a obtine voturi si pentru a castiga competitia politica, partidele au nevoie de resurse financiare, pe care nu le pot obtine cu usurinta pe piata libera, intrucat ele nu vand decat “sperante” si “promisiuni”, produse greu monetizabile, veniturile din partea electoratului votant fiind reduse.

Marile venituri pe care partidele si reprezentantii lor le pot obtine provin din coruptie, deci din folosirea abuziva a resurselor publice (veniturile/activele statului) pentru satisfacerea unor interese personale si de grup.

Datorita caracteristicilor sale structurale enuntate mai sus, statul, in actuala forma de organizare a societatii si de democratie, nu poate fi decat prizonier al intereselor.
Natural, absolut toata lumea este motivata sa obtina resurse de la altii, iar statul este structural cea mai facila victima.

Statul mai este, in egala masura, si o organizatie care poate “creste pretul” (taxe si impozite) pentru a-si acoperi niste cheltuieli pe care nu este decat in mica masura constrans sa si le eficientizeze.

Aceste cheltuieli au crescut de-a lungul timpului (cu precadere in ultima suta de ani) si datorita faptului ca statul si-a extins gradual atributiile si in multe zone in care nu avea ce cauta, intrucat mai departe de conceptul de “aparare” (in sens restrans) si justitie, nu exista multe domenii unde atributiile statului nu ar putea fi substituite cu mai mult succes de catre initiativa privata.

Ale cui sunt companiile de stat?

Experienta mi-a demonstrat ca problematicile pe care actiunea politica este chemata sa le rezolve tin in primul rand de “sistem” si abia il al doilea rand de “protagonisti”.

Teoretic, “profesionalismul” in politica – in managementul companiilor de stat, al administratiilor locale, al structurilor parlamentare si guvernamentale, poate aduce imbunatatiri in rezultate. Aceasta atat timp cat exista – pe de-o parte – un sistem capabil sa “promoveze” acest lucru (si este discutabil daca actuala forma a democratiei are aceasta abilitate), iar pe de alta parte, cat exista o convergenta de “vointe”, precum se manifesta mai adesea in mediul privat, intre vointa/interesul proprietarului si vointa/interesul “managementului”.

Dar la stat nu este cazul. Interesul politicului (care a acaparat pana la confuzie notiunea de “stat”) este votul si intreaga gama de interese individuale subsecvente. “Proprietarul”, de fapt, sunt “contribuabilii”, care au o putere foarte disipata si exercitata rar, la alegeri, unde se desemneaza primul nivel de reprezentanti, in timp ce proprietarul juridic este expesia lor politica, reprezentantii lor, prin institutiile / ministerele pe care le conduc. In acelasi timp, in mod normal, interesul managementului tine de performanta economica.

Problema statului este de fapt problema oricarei organizatii administrate in baza principiilor actualei forme a democratiei, insa statul este singurul tip de organizatie gestionat/condus pe astfel de principii.

Ca sa fac o paralela – este ca si cum intr-o companie privata toate deciziile ar fi luate prin vot de catre angajati sau de catre reprezentantii acestora alesi prin vot universal pe un termen de 4 ani. De aceea statul este si cel mai prost administrator si pana nu se vor schimba principiile, rezultatele pe termen lung vor fi mai mult sau mai putin aceleasi, un sistem prost prevaland asupra unui om capabil.

Avem de-a face deci cu o problema structurala, de proprietate, care conduce si la faptul ca noi, ca si contribuabili si “actionari fara voie”, nu avem nimic de castigat direct in buzunar daca – spre exemplu – o companie “de stat” inregistreaza profit, insa, cand lucrurile merg prost ne afecteaza intrucat taierea datoriilor acesteia, deficitele bugetare in general, fac ca statul sa creasca taxele, sa ne ia bani din buzunar, pentru a acoperi gaura.

Companiile de stat apartin deci “tuturor” in general si “nimanui” concret. In lipsa unei forme de concentrare a actionariatului si de limitare a acestuia la aceia care investesc direct, companiile de stat apartin, in diferite proportii, celorlalte forte ale ecosistemului acestora, care le si conduc: ministrilor si celor care ii numesc, functionarilor de rand inalt din minister si celor care ii numesc sau ii mentin (deseori alti oameni din interiorul partidelor), managementului executiv si neexecutiv, sindicatelor, angajatilor si asa mai departe, numai marii majoritati a contribuabililor nu. Din cate mi-am dat seama, aceasta este de altfel si convingerea intima in randul multora dintre cei in cauza.

Iar de aici incolo companiile de stat nu pot deveni decat victime ale intereselor individuale si de grup ale acestora, interesul fiind a extrage resurse din ele. Spre deosebire de oameni, ele nu pot “tipa” atunci cand sunt afectate, nu voteaza si pagubitii devin cei care nu pot fi primii la masa beneficiilor, mai precis actionarii reali, cetatenii (nu reprezentantii acestora).

Iar decidentului politic (ministrului) ii este mai usor sa cedeze presiunilor celor putini, direct interesati, vocali si foarte motivati, in detrimental intereselor celor multi, dar tacuti, care sunt afectati, insa fiecare intr-o masura mai mica.

In concluzie, “civilizatia manageriala politica” la care facea referire domnul respectiv nu reprezinta catusi de putin interesul cetateanului in momentul in care nu are in vedere profitul, ci propriul interes al celor care se considera proprietari – “politicul”.

Majoritatea companiilor de stat sunt de interes strategic doar pentru buzunarele celor care le conduc si pentru aceia care au anumite beneficii de pe urma lor. De aceea, pentru ei este foarte important sa nu se schimbe nimic, sa nu cumva se initieze vreo transformare, pe scurt – “sa nu fie deranj”, ca sa citez un manager al unei astfel de entitati. Aceste companii (si in multe cazuri si majoritatea angajatilor lor) sunt practic asuprite de catre clasa celor care le administreaza, reprezentand proprietarul juridic si fara a fi investit personal in ele.

In acelasi timp insa, interesul marii majoritati a cetatenilor/actionarilor este – chiar daca poate ca nu pare atat de evident la prima vedere si “politicul” speculeaza aceasta – este sanatatea, profitabilitatea acestor companii.

Restructurarea sectorului de stat – oportunitatea si imperativul momentului

Supus tuturor acestor presiuni devoratoare de resurse (companiile de stat fiind doar un exemplu), statul ajunge permanent in deficit de resurse, de bani, sumele prelevate prin taxe si impozite parand intotdeauna insuficiente.

Ca sa avem o viziune mai clara asupra ordinelor de marime cand aducem in discutie subiectul companiilor de stat, la ora actuala avem in Romania peste 1.500 companii de stat, cu venituri de peste 11 % din PIB, cu peste 300.000 angajati, multe dintre acestea pline de datorii si cvasi-falimentare. Pierderile lor sunt de 0,5 mld. Euro anual, excluzand un alt milliard primit anual de la stat ca transferuri pentru investitii. Iar in 5 ani, OUG 109 s-a implementat in sub 50 de astfel de companii.

Daca ne uitam la Europa, urmatoarea tara ca numar de astfel de companii este Polonia, dubla ca marime, insa doar cu vreo 500 companii. Este benefic sa coboram sub 1.000 in urmatorii 2 ani? Sub 500 in 5 ani? Restul tarilor au cateva zeci sau doua-trei sute.

Isi inchipuie cineva ca Statul ca entitate are resursele capabile si motivate sa le gestioneze eficient pe toate? Nici macar Ministerul de Finante, care intr-un raport pe acest subiect puncta nepotismul, abuzul, mita, coruptia ca fiind pregnant prezente in sistem. Poate vreun ministru, trecator si el? Se poate opune cineva cu succes tuturor extragerilor de “rente” din acestea, beneficiilor obtinute de catre oricine, numai de catre contribuabilul actionar nu?

Sa nu fim partinitori insa, contribuabilului ii este rezervat un rol decisiv in acest ecosistem: acela de a alimenta permanent sistemul cu venituri si – cum acestea nu vor fi nicicand indeajuns, intrucat “nevoile” vor excede intotdeauna resurselor – de a acoperi pierderile.

Desigur ca toate acestea vor fi cu grija impachetate in pampersi verbali de genul “sa putem oferi siguranta cetateanului, asistenta medicala de calitate, invatamant performant pentru copiii nostri si pensii decente pentru cei varstnici”. Insa nu este cazul sa ne facem iluzii…

In incercarea, sortita din start esecului, de a potoli pofta neostoita a administratorilor de resurse “publice”, al caror indicator de performanta pare a fi doar marimea resurselor “extrase” din sistem, statul nu poate deveni decat un asupritor al celor care produc respectivele resurse.

Precum un vechil la o scara enorma, statul si anumiti functionari platiti de cei care produc, supravegheaza, introduc tot felul de constrangeri si au grija sa stoarca apa din izvor, fara a se preocupa insa prea mult ca respectivelor izvoare sa le creasca debitul.

Primaria a terminat bugetul? Nu-i nimic, mai dam o razie pe la firme si le amendam pe te miri ce motive. Sau stam la panda si oprim soferi gasindu-le cate vreun nod in papura, nu se poate sa ne le gasim. “Las’ sa dea, ca au de unde” – gandesc probabil unii dintre aceia care nu au trait niciodata cu responsabilitatea asumarii riscului si a conducerii unei afaceri sau cu responsabilitatea pastrarii vreunui client. Pentru ca pentru ei, noi suntem “clienti captivi” si ne pot executa imediat.

Dar cum poti scoate companiile de stat de sub nefasta influenta a politicului, favorizand o mai buna administrare si obtinand beneficii?

“Daca nu stii in ce port vrei sa ancorezi, niciun vant nu ti-e prielnic” spune un vechi proverb.

Cred cu tarie ca solutia de fond este privatizarea, scoaterea structurala, intr-o proportie semnificativa, majoritara sau totala, de sub influenta intereselor politice.

Aceasta poate fi facuta prin atragerea de investitori strategici, financiari, prin listare la bursa si asa mai departe, in cele mai multe cazuri prin atragerea de capital in interiorul companiilor, intrucat multe dintre acestea au fost puse pe butuci. Chemarea leadership-ului politic este sa schimbe asta.

Prin urmare, intr-o prima faza este necesara recunosterea situatiei, intelegerea realitatilor si acceptarea lor, urmate de actiuni concrete. In anumite cazuri un astfel de proces de incercare de salvare a unei companii poate trece prin insolventa, aceasta oferind proprietarului (prezumand ca reprezentantul politic al acestuia este bine-intentionat si rational) oportunitatea repreluarii controlului asupra companiei.

Indiferent daca este necesara sau nu aceasta etapa, trebuie sa urmeze o forma de restructurare, de regandire a anumitor procese, care este obligatoriu sa includa si gestionarea cu buna-credinta, tinandu-se cont de faptul ca, in ultima instanta interesul oricarui proprietar (privat sau public) este maximizarea valorii companiei.

Si intrucat acest interes (atat timp cat va fi in atributiile unui “politic” structural nemotivat corespunzator in aceasta directie) nu va putea fi atins in mod constant si pe termen lung, retragerea actionarului “stat”, scoaterea de sub orice tip de infuenta politica a administrarii acestor companii devine imperios necesara. Sunt deci indispensabile decizii si actiuni.

Este momentul sa fie accelerat acest proces, profitand de conjunctura economica actuala. Aceasta mai ales intrucat ne aflam intr-o perioada in care sectorul privat din orasele mari resimte acut lipsa fortei de munca si ar putea fi deci pregatit sa deschida un parteneriat cu sectorul de stat si au eventual capacitatea sa absoarba potentialul impact social al unor restructurari de personal in companiile in care este cazul (probabil ca vorbim despre cateva mii de oameni in Bucuresti, inclusiv cei aciuati/ascunsi pe statele de plata, oameni din partide care nu au trecut pe la munca decat in ziua de salariu).

Este necesar ca multe companii sa fie aduse pe linia de plutire. Totodata, prin exercitarea unui management onest, transparent, impus de catre oameni cu premise de profesionalism si de integritate – si nu preocupati doar de cresterea imediata si cat mai mare a propriilor venituri in timp ce firma pe care o conduc se chinuie sa supravietuiasca -, este momentul sa fie generata in prima faza incredere unor potentiali investitori ca aceste companii pot iesi de sub zodia sifonarii de resurse pe seama actionarilor.

Daca exista incredere si daca deschiderea actionariatului este facuta prin aport de capital acolo unde este nevoie de resurse pentru retehnologizare, mai ales pe anumite piete cvasi-monopolistice, acestia nu vor intarzia sa apara.

Cand eram la Posta, gandeam ca poate chiar si sindicatele, angajatii ar putea participa la acest efort de salvare a propriilor companii. Si la Elcen era spatiu pentru o astfel de abordare, insa cand compania nu avea bani sa isi plateasca furnizorii aloca totusi resurse inclusiv pentru tot soiul de ajutoare individuale, acordate unor oameni poate cu reale dificultati, uitandu-se insa complet de scopul pentru care o companie este pe lume. Este deci necesara pe alocuri eliberarea potentialului existent in salariati, dar si schimbarea atitudinilor oamenilor din companii.

Pe pietele concurentiale companiile de stat nu au ce cauta, strictetea anumitor proceduri birocratice si legale fiind de natura a intra in conflict cu obiectivele lor comerciale si de a le handicapa din start, pierzand meciurile cu mai agila competitie si implicit partida cu profitabilitatea.

In lumea de azi abordarile antreprenoriale pot realiza un “turnaround”, modificand in bine traiectoria unei companii. Reglementarile excesive impiedica insa practic inclusive performanta si exprimarea la parametrii optimi a potentialului angajatilor din sistemul bugetar.

Este deci momentul sa privatizam!

Si pentru ca tot se apropie alegerile, eu as vota cu aceia care isi asuma explicit o astfel de viziune, pentru ca de generalitati care doar suna bine pentru toata lumea sunt satul.

Octavian Badescu

Sursa: Ziare.com