România, la răscruce între enormități și nevoia de disciplină bugetară | OPINIE  de Octavian Badescu

O știre ne spune că Guvernul va introduce o taxă de solidaritate, destinată persoanelor care au câștiguri mari și care trebuie să plătească în plus la stat pentru că acesta le-a oferit șansa să se îmbogățească.

“Va fi aplicată persoanelor fizice, persoane care câștigă foarte mult, care beneficiază de o mulțime de lucruri din partea statului și care înțelegem că funcționează în toată lumea, să plătească peste un anumit prag valoric o taxă în plus de solidaritate cu statul, care i-a oferit prilejul să câștige atâția bani”, a declarat premierul Tudose.

O astfel de frază te poate determina să te duci să-ți faci bagajul. Iar dacă nu, să vezi ce măsuri de dispersie a riscului poți lua, întrucât România devine pe zi ce trece o țară riscantă. Riscantă mai ales pentru cei care au (muncit).

Pentru că statul, noua icoană la care trebuie să ne închinăm, deși este axiomatic cel mai prost administrator, vrea să-ți ia. Politicul nesătul nu știe ce să mai inventeze pentru a te stoarce de bani. Cei cărora statul le-a oferit – pentru ei înșiși și pentru alții – prilejul de a se îmbogăți au puterea de a legifera, au monopolul forței și pot avea și suportul popular al unor mase manipulate prin “educație” continuă. De aici până la abuz nu mai e nicio graniță.

Adevărul este că statul/politicul nu are bani. Adică nu are (niciodată) bani suficienți pentru a acoperi cheltuielile. Și asta în fiecare an și chiar și în multe țări “democratice”, se pare că democrația suportă și ea îmbunătățiri. Statul nu are bani pentru că îi gestionează ineficient, pentru că are costuri mari, pentru că se mai și fură din sume – tot tacâmul care poate veni la pachet cu administrarea fără teamă de repercusiuni a resurselor generate de alții. Realitatea este că statul are, de fapt, la dispoziție prea mulți bani.

Toate taxele inventate au o denumire care se vrea “comestibilă”: “timbrul de mediu”, “taxa de drum”, “taxa de solidaritate”, “contribuția la pensie”, “contribuția la sănătate” – toate acestea sună bine, nu? Dar unde ajung toate, au vreo destinație precisă? Doar că toate taxele plătite de către un contribuabil într-un cuantum mai mare decât media sunt în foarte mare măsură “de solidaritate” – de la contribuțiile neplafonate și până la TVA sau până la inflația generată de tipărirea de monedă. Pe cine prostești cu o astfel de denumire parșivă ?

 Se justifică permanenta obsesie pentru a aduna bani la buget invocându-se în principal diferite “nevoi sociale”. Pe lângă faptul că-și condamnă cetățenii la un trai în dependență și la limita sărăciei, statul cu așa-zise “responsabilități sociale”, cuprinse în inexistente “contracte sociale”, menite a realiza o “justiție socială” (justiția poate avea diferite forme?), sufocă abilitățile necesare supraviețuirii și asumării responsabilităților individuale pentru propriile vieți. Prea mulți oameni își pierd abilitatea de a avea grijă de ei înșiși, așteptând, în schimb, să fie hrăniți ca niște pui neajutorați de către un “stat” care să le conducă viețile în locul lor prin intermediul așa-zisului “stat asistențial”, care în ultimele decenii subvenționează până și antreprenoriatul, bineînțeles, cu precădere cel pleonastic numit – cum altfel? – “social”.