Se spune ca cei mai buni bani pentru a porni o afacere sunt banii altora. Si se mai spune ca pentru a te face placut oamenilor trebuie sa le dai ceva. Ei bine, statul roman duce aceaste ziceri la o noua dimensiune.
In ultimul deceniu o noua tendinta acapareaza lumea afacerilor incipiente: aceea de subventionare a antreprenoriatului, afluxul de fonduri europene sau guvernamentale (prelevate initial de la contribuabili) acordate cu garantii sau cu cofinantare neglijabile perturba piata libera. Antreprenoriatul se transforma in asistenta sociala si se creeaza conditiile aparitiei unor antreprenori “de bani gata”, care denatureaza pana si statisticile despre efervescenta mediului de business romanesc.
Antreprenorul este foarte clar definibil: este persoana care identifica o nevoie insuficient satisfăcută în societate, care pune împreună într-un demers creativ factorii de producție necesari soluționării acesteia și care își asumă riscurile capitalului investit, în scopul maximizării profitului obtenabil.
O noua generatie pare ca ar dovedi un oarecare apetit pentru antreprenoriat, insa este in mare pericol sa capete o mentalitate viciata, generata de accesarea unor fonduri (europene sau de la statul roman) pentru care nu risca. Si nu se stie daca afacerile lor sunt realmente profitabile sau nu, daca raspund sau nu unei nevoi a pietei, daca nu cumva alimenteza doar conturile unor beneficiari carora piata nu le-ar aloca in mod normal respectivele resurse.
Asadar, datele spun ca peste un sfert dintre antreprenori folosesc surse guvernamentale pentru finantare. Probabil ca in urma cu 10 -15 ani nu era mai niciunul. Este foarte mult raportat la intervalul scurs de timp si trendul procentului este de crestere.
Rolul statului nu trebuie sa fie finantarea afacerilor din banii contribuabililor, fie ei romani sau europeni.
Mai trebuie evidentiat si faptul ca o afacere cu un real potential, in majoritatea cazurilor reuseste sa obtina finantare privata, nu are nevoie de astfel de subventii. Eventual pot ca “stat”, daca tot ajung sa ma amestec in aceasta problematica, sa incurajez obtinerea de finantare privata acordand deduceri de taxe finantatorilor, antreprenorilor care sustin proiectul si risca pentru el, oricum au mai multe sanse sa decida cu mai multa intelepciune ce anume merita finantat si ce nu.
Abordarea actuala a statului eu nu o inteleg: adica risc banul contribuabilului acolo unde antreprenorul nu e dispus sa riste si nu a convins pe nimeni sa o faca. Pai ce antreprenor mai e si ala ?
Asumandu-mi riscul de a inota impotriva curentului, trebuie sa spun ca, in opinia mea vorbim despre o lipsa de respect pentru capital si de responsabilitate pentru banul public.
Programe de tipul â”Start-up Nation” si altele asemenea, alocari de fonduri de zeci de mii de euro per afacere noua, eventual a cuiva fara experienta, cu cofinantari minore sau zero, genereaza in principal o risipa de bani (anul acesta sute de milioane de euro) si o viciere de mentalitate. Ambele vor costa.
Decizii de tipul asta se argumenteaza prin “creare de locuri de munca”. Aiureli. Este un argument insuficient si deseori chiar fals: de unde se creeaza locul de munca daca eu recrutez din alta parte pentru afacerea mea ? E ca si cum as crea o noua agentie guvernamentala care doar sa aiba rolul de a aviza ceva, angajand someri sau recrutand din alta parte, doar pe considerentul ca as crea locuri de munca.
Oricum, daca am aduna toate “locurile noi de munca create” cu care s-au laudat guvernele in ultimele doua decenii, probabil ca depasim populatia apta de munca a Romaniei. Pristanda redivivus ! Imi amintesc de o gluma a profesorului meu de statistica din facultate, dar care contine si mult adevar in ea: “minciuna are 3 grade: minciuna, minciuna sfruntata si statistica”.
Efectele negative ale acestor “bani din elicopter pentru noi afaceri” sunt multiple, insa voi da doar un exemplu: un om aduna ban pe ban si eventual ia imprumut de la banca contra unei garantii si face o pensiune la munte, cu un plan de afaceri. Peste cativa ani se deschide o astfel de linie de finantare, vine un altul si face o pensiune langa el, dar cu ajutorul multor zeci de procente fonduri nerambursabile, “de la stat” sau “de la UE”. Tinand cont de randamentul investitional al capitalului propriu, la ce pret poate inchiria camera primul si la ce pret al doilea? Cine va iesi din afaceri si va pierde ? Cel care a construit cu banii lui. Se numeste aceasta cumva “justitie sociala” ? S-a umplut tara de pensiuni, dar nu avem drumuri sa ajunga turistii la ele si multe sunt deja “la vanzare”.
In acelasi timp, evident ca nu pot fi impotriva accesarii unor astfel de fonduri. Este clar ca daca tot exista, ele trebuie accesate, ba chiar in unele cazuri devine aproape obligatoriu pentru a avea succes, insa aceasta nu le schimba caracterul oarecum pervers.
Dar cum pot fi realmente ajutati antreprenorii ?
Spunea Ronald Reagan la un moment dat ca cele mai inspaimantatoare cuvinte pentru un antreprenor ar fi acestea: “sunt de la Guvern si am venit sa te ajut”.
Deci, pentru a se putea pune bazele unor afaceri temeinice, in primul rand ar trebui sa fie lasati cat mai liberi, fara constrangeri birocratice, iar recenta initiativa a presedintelui american de a face posibila aparitia unei reglementari noi doar sub conditia eliminarii altor doua, poate fi inspirationala!
Apoi sa nu “li se dea” bani direct si fara contributie proprie, pentru a fi motivati sa isi creeze ei insisi o afacere realmente viabila, ceruta de piata, profitabila si sustenabila si sa isi puna pielea la bataie, sa riste.
Apoi au nevoie de o piata de desfacere, de oameni si de firme cu putere de cumparare pentru produsele si serviciile create de ei, implicit de taxe mici. Banul sta cel mai bine in buzunarul celui care l-a produs (nu al statului), intrucat – recunoscandu-i valoarea – el stie cel mai bine ce destinatie sa ii dea. Inclusiv finantarea afacerilor noi in schimbul unui randament proportional cu riscul. Aceasta este frumusetea pietei libere.