De asemenea ingrata a fost si provocarea de a scrie un editorial pe acest site, despre relatia parinte-copil, despre educatie, despre rolul de tata.

Am hotarat sa ” fac lata”, mai ales tinand cont de specificul cititorilor, in marea lor majoritate – cititoare!
Asa ca accept sa starnesc un val de indignare si de manie si afirm raspicat ca cea mai serioasa preocupare educationala a mea in raport cu proprii copii este cum sa ii frustrez.
Da, ati citit bine.

Deloc paradoxal, ca pe multi dintre cititorii acestor randuri, ma preocupa foarte mult fericirea copiilor mei. Cred cu tarie ca un anume grad moderat de frustrare a copiilor conduce la intarirea caracterului lor, la formarea unei personalitati solide, capabile sa faca fata cu succes provocarilor vietii.

Din frustrare se naste ambitia, frustrarea conduce la dorinta si la taria de a-ti atinge propriile vise si copiii care au “de toate” azi, risca sa devina nefericiti in viitor. Chiar daca vor avea, nu vor avea prin propriile lor forte si asta le va genera nefericire. Neimplinire sufleteasca, dar si pauperizare, care ii va afecta probabil cu precadere pe nepoti.

Copiii acestor ani au oportunitati de acces la destule, in principiu la “de toate”, de o maniera care multora dintre noi ne-a fost straina. Iar daca au mai avut si sansa sa se nasca intr-o familie ale caror griji materiale sunt nesemnificative, pericolul lipsei de motivatie a copiilor este foarte real.
“Instant gratification” face legea in ziua de azi si pentru cei mici si pentru adulti. Desene animate cat cuprinde, haine de tot felul, jucarii, tablete, console, locuri de joaca, toate cele sunt astazi accesibile fara eforturi supraomenesti.

Spre exemplu, unul din baietii mei are 9 ani. Este la o scoala privata, toti copii din clasa au mobile performante, el nu. Nici nu ar avea nevoie, dar isi doreste. Dilema zilei pentru mine este daca sa il frustrez si sa il ambitionez oferindu-i-l, eventual, ca recompensa a unei realizari peste un an-doi macar, riscul fiind izolarea de grup cu toate consecintele aferente. Sau ii luam inca de pe acum pentru a intra si el “in randul lumii”?

Suntem natural inclinati catre “vreau sa ii ofer copilului meu tot ceea ce nu am avut eu” si “toate conditiile”, uitand ca este posibil sa sadim astfel in proprii copii germenii nefericirii, nerealizarii datorita lipsei de ambitie. Asta ne dorim?

Stiu din proprie experienta ca fericirea provine din evolutia realizata prin propriile forte, prin faptul ca ai pornit de la 2-3 si ai ajuns la 8-9. Daca pornesti de la 9, unde mai poti sa ajungi pe o scara pana la 10? Ai toate sansele sa ajungi chiar mai jos si este ultimul lucru pe care mi-l doresc pentru copiii mei, chiar cu pretul de nu fi “preferatul” lor la aceasta varsta.

Radacina progresului sta tocmai in precaritatea resurselor disponibile, astfel incat, cel putin pentru mine, dilema “ii dau peste” sau “il invat sa pescuiasca” are un raspuns bine definit.
Voi pentru ce optati?

Articol publicat si in Smart&Happy Child.