Personal cred că există riscul să “plecăm după fentă”, cum se spune în limbaj fotbalistic și argumentele pleacă chiar de la originea problemei.
Ce problematici prezumăm că avem în discuție ?
Una din problematici este aceea că, datorită multitudinii de reglementări și de restricții mai mult sau mai puțin necesare și a frecvenței schimbărilor apărute, mediul de afaceri (mai ales la nivelul antreprenorilor mai mici, care au resurse foarte limitate de gestionare) nu le poate cunoaște pe toate pentru a încerca să se conformeze permanent acestora.
O altă problematică este reprezentată de mărimea costurilor conformării 100 %, a adaptării la toate prevederile legilor, normelor de aplicare, regulamentelor, ordinelor, deciziilor șamd provenite de la multitudinea de instituții publice care vin într-un fel sau altul în contact cu firma, costuri care vor afecta pe acționari (antreprenori) și pe clienți.
Întrebările care se pun pe fluxul logic se referă la “care sunt modalitățile optime de rezolvare a problemei ?” Sau “oare o lege a prevenției constituie (măcar parțial) răspunsul optim ?” Și – în final – “în contextul dat, care sunt efectele anticipabile ale unei astfel de legi a prevenției ?”
Mediul de afaceri și clienții acestuia au nevoie de o dereglementare, de o simplificare, adică de o legislație mai puțin stufoasă, care să nu se modifice des, neinterpretabilă, au nevoie de mai puține instituții și “organisme de control” cu care să interacționeze (de preferință cât mai rar) și de un sistem sancționator proporțional cu mărimea impactului negativ al eventualei neconformări.
Căreia din aceste nevoi îi răspunde legea prevenției ? Din păcate, niciuneia.
Legea prevenției îți zice (pe scurt) altceva: “Maestre – ca și până acum, eu, agent constatator, vin la tine, constat neregulile, dar dacă vreuna e pe lista de excepții, în cazul ei – o dată la 3 ani, nu te sancționez “din prima”. Legea mă obligă să te avertizez, să întocmesc un “plan de remediere”, să îți dau un răgaz pentru a te conforma celor ce îți spun, să vin înapoi în 3 luni și să te sancționez pecuniar atunci, dacă nu ai rezolvat”.
Mulțumesc frumos, Maria Ta, “o, Pașă, cât de darnic ești!”, ca să-l cităm pe Coșbuc.
Dacă eu, ca factor politic, sunt realmente interesat de a face un bine mediului de business, trebuie să mă asigur că simplific legislația reducând fizic numărul de acte normative, reducând numărul instituțiilor și impactul “organelor de control”, reducând la strictul necesar numărul posibilelor comportamente sancționabile și recalibrând amenzile, de preferat în consultare cu mediul de afaceri. Aceștia sunt parte din KPI-îi necesari acestui minister și nu numai.
Concluzionând, efectele benefice mediului de afaceri aduse de o lege a prevenției în formă actuală sunt incerte. Problema principală nu este legea prevenției, putem considera și că aceasta va avea cel puțin în prima fază și punctual un efect neutru sau chiar ușor pozitiv, de acord. Dacă nu se alocă resurse logistice suplimentare, probabil că numărul firmelor controlate inițial poate scădea, iar prima “vizită” poate a nu se solda cu sancțiuni pecuniare, dar – atenție – doar dacă contravenția se află în lista celor vizate de lege, aspect care reduce major și discutabil principial potențialul impact pozitiv.
Însă această lege nu va putea niciodată să rezolve problematica de fond, care constă în multitudinea de reglementări, de instituții, de obligații (multe inutile) de respectat și de sancțiuni posibile.
Inițiativa prezintă în schimb trăsături pentru a fi catalogată ca “praf în ochi”, de această dată în ochii antreprenorilor și mediului de afaceri în general, cărora li se va putea spune “uite, v-am dat o lege care vine în sprijinul vostru, să nu spuneți că statul nu vă protejează și nu oferă pârghiile necesare conformării”. O formă cu un fond insuficient.
Singurul lucru care este cert este că, pe termen scurt, tocmai ce se dă mai mult de lucru celor din instituțiile statului și mediului de business. Noi documentații pe care unii oameni trebuie să le scrie și alții trebuie să le parcurgă și să și le însușească, noi costuri. Trebuie să se “elaboreze materiale documentare și ghiduri”, să se “difuzeze”, să se “îndrume”. Și cum martie din post nu putea lipsi, ministerul are “obligația” (ce să faci, asta-i legea…) “să dezvolte și să opereze un portal dedicat”…
Și mai este un aspect destul de cert, pe termen mediu: oameni din zonele administrației publice vor ieși și vor spune (poate că pe bună dreptate) că volumul de muncă s-a mărit, că nu au resurse să facă față nevoilor. Oamenii din diferite instituții muncesc mai mult, firmele trebuie revizitate, deci costurile de gestionare sunt mai mari, salariile trebuie să crească și ele, noi oameni trebuie să fie angajați în sistem. Carevasăzică trebuie să creștem deci veniturile bugetare, statul are nevoie de bani, pe care ghici cine-i va plăti?
