Partidele politice isi extrag resursele necesare supravietuirii tocmai din companiile de stat, prin diferite forme de capusare. Sistemul si proprietatea de stat manifesta si in acest caz un veritabil redistributionism de sens invers, prelevand resurse de la cei multi si punandu-le la dispozitia celor putini, dar alesi.
Recentele discutii despre Tarom si despre ineficienta celor mai multe companii de stat fac necesara reluarea unei teme, avand la baza propriile experiente profesionale avute in zona de varf a unor companii de stat. Proprietatea de stat este a tuturor si a nimanui. Actionariatul companiilor de stat apartine cetatenilor, intr-o anume acceptiune. Insa – juridic vorbind – o companie de stat este detinuta de catre o entitate publica, spre exemplu de catre un minister. Cum “domnul Minister” nu exista, actionarul este reprezentat de un vremelnic ministru care are in gestiune inclusiv respectiva companie, reprezentand teoretic actionarul, actionand inclusiv prin Consiliul de Administratie.
Insa apare cruda realitate a faptului ca evolutia profesionala si politica a respectivului ministru nu este catusi de putin dependenta de evolutia pozitiva a rezultatelor companiei din subordine. Ministrul nu are bonus de performanta in functie de performanta companiei, nu va ramane ministru, nu va ajunge europarlamentar sau primar sau orice altceva si-ar dori dansul in functie de rezultatele companiei. Cariera sa este dependenta de rezultatele unei alte organizatii, paralele, numita partidul politic si de conducerea acesteia. Implicit, acestei organizatii ii este ministrul dator si subordonat.
